fericirea

Ca un copil ce tanjeste mult timp dupa o jucarie, ma simt eu. O pandeste, ii da tarcoale, face tot posibilul sa o obtina. Si apoi? Se plictiseste de ea. Odata obtinuta, ea nu mai reprezinta niciun fel de interes.
Am fost in cautarea ei mult timp. Caut fericirea absoluta, ceea ce, zic unii, gasesti doar in carti.
Cui ii pasa de carti? Asta e realitatea mea si asta vreau, asta imi doresc, asta caut.
Cui ii mai pasa de gura lumii? Azi toti iti vor binele, maine iti intorc toti spatele.
Adica tot ce ai azi nu e realizat pe o baza solida; totul e superficial. Ca atare, te bucuri de ceva superficial. Fericirea e superficiala, starea de bine e superficiala, faptul ca toti tin la tine e superficial. Ceea ce azi te bucura, dar maine te plictiseste, ceea ce azi iti doresti, maine obtii si la care poimaine renunti, e superficial. Nu tind catre superficialitate si vreau ceva real, puternic, complet.. absolut. Vreau ceva de care sa ma bucur si azi si maine si mereu.
Fericirea superficiala e doar un joc; te joci azi, eventual maine si il inchei, plecand in cautarea altei jucarii.
Merit mai mult decat atat. Merit mai mult decat un joc.
Fericirea merita mai mult. Merita sa fie tratata la un nivel mult mai ridicat fata de ceea ce numim superficialitate.
Dar fericirea de care am avut parte, cea care o credeam a fi pentru totdeauna, s-a incheiat. Nu a fost superficiala, dar a incetat sa mai existe. Am primit o lovitura puternica si cand m-am trezit, m-am vazut singura, fara sustinere, fara sa am idee incotro sa merg. Pierderea ei a adus o serie de bucurii superficiale. Paream a fi bine. Privind inapoi, imi dau seama ce mediocra eram. Am dat nas in nas cu realitatea. Atunci am vazut: ajunsesem sa ma bucur de lucruri mediocre; ma bucuram pe moment, dupa care nu mai stiam de mine.
In timp, cu rabdare, am invatat din nou sa traiesc intr-un mod fericit, sa ma bucur de lucruri simple, dar nu superficiale. Stiam ca o voi gasi intr-un final. Si am intalnit-o. Poate e prea mult spus. Stiu ca o simt... il simt.
Pe zi ce trece sunt tot mai aproape de ea, o simt tot mai mult si stiu ca o voi atinge.
Dar mi-e frica sa ma bucur de ea. Mi-e frica sa o ating. Nu vreau sa o ranesc, sa o patez; e pura.....

Raspunsuri avem?

Exista fericirea sau e doar o consecinta a ceea ce numim sentimente? In ce se masoara? Cunoaste limitele?
Cum ar trebui sa arate cel mai bun prieten?
Cand ridici vocea e pentru ca esti ranit sau pentru ca urmeaza sa ranesti?
De ce atunci cand vrei sa te aperi, le faci rau celor din jurul tau?
De ce tii totul in tine..pana la refuz, fara sa ai curajul de a da totul afara treptat?
De ce esti puternic doar pentru cei din jurul tau, iar pe tine te lasi in cele din urma?
Are vreo culoare suferinta? Exista? Sau e rodul imaginatiei noastre?
De ce zambesti fara motiv?
De ce iti plac jocurile?
De ce il privesti cu coada ochiului, in speranta ca te va observa totusi?
De ce inocenta inceteaza sa mai exista dupa varsta de 7 ani?
De ce esti timida cand ai nevoie sa fii cea mai curajoasa?
De ce sa stii sa fii rea si buna in acelasi timp, pasionala si rusinoasa, indragostita si rece?
Daca esti constienta de consecinte, de ce ajungi acolo?
De ce (inca mai) faci greseli cand stii ca ai mers prea departe?
De ce/ cine iti e cel mai dor?
Care e ultima persoana draga pe care ai pierdut-o intr-un fel sau altul?
Care e ultima persoana in care ai avut incredere si te-a tradat?
Care e ultima persoana care a avut incredere in tine si pe care ai tradat-o?
Cand ai zambit ultima oara?
Cand te-ai simtit liber ultima oara?
Care a fost ultimul secret pe care l-ai destainuit cuiva?
Unde ai vrea sa fii acum?
De ce te simti singur, desi esti inconjurat de atatia oameni?