Aş vrea să scriu mai mult pe acest blog, dar am rămas în pană… de inspirație…sau cuvintele nu mă mai ajută…
În această plictiseală continuă şi sufocantă mi-e greu să îmi găsesc energia psihică necesară pentru a compune ceva. Asta cere şi o implicare emoțională din partea mea. Dar nu mă mai pot gândi deloc la acest lucru, la ce vreau să scriu, la cuvinte, la sensuri, la implicații.
Mă întreb doar…de ce timpul trece atât de repede? E adevărat că mă afund într-un plictis, dar…. dacă timpul ar fi de partea mea, poate că m-aş gândi la nişte activități pe termen lung, pentru a alunga plictiseala, dar aşa…. Timpul trece prea repede, şi nu-mi oferă nici măcar şansa de a mă gândi la ceva.. Puteam profita de fiecare joc, de fiecare pagină întoarsă a vreunei cărți, de fiecare rază de soare, de fiecare surâs. Acum aceste lucruri trec prea repede, ca o frunză-n vânt. Nu lasă nicio urmă în spate, de parcă nici nu ar fi existat, de parcă nici nu le-aş fi simțit. Apusurile îşi aruncă culorile pe cer repede, la fel de repede cum se dizolvă în întuneric.
Nu pot să cred câte s-au schimbat, nu.mă mai pot regăsi pe mine. Nici surâsul, nici jocul. Nici apusul, nici soarele…
Totul e din vina timpului. Atunci de ce trecea timpul aşa încet? Sau… percepeam eu altfel trecerea timpului ? poate că nu-mi păsa de el. Poate că nu realizam câte poate face timpul cu noi. Vreau să fentez timpul. Dar nu pot. Nu mai am jocul în mână, în priviri. Nu mai am surâsul acela inocent, de o nonşalantă joacă cu luminile şi culorile. Sau poate că mi-a rămas pe chip. Doar că nu îl mai priveşte nimeni acum. Sau poate că mi-a rămas în suflet. Da, sigur aşa este. Sufletul îmi zâmbeşte adesea. Pe el lumea nu-l poate atinge. El nu poate fi văzut şi de aceea e fericit. Fiindcă poate trăi în libertatea lui fericită, în copilăria lui care ar îmbăta de fericire orice privire, orice chip, orice rid, orice copil rămas între trecut şi prezent, ca mine.
